Demult,undeva departe de tot ce-i rau si urat traia o fata.Era doar un copil indragostit de viata,mereu vesel,care nu avea multe de oferit si totusi avea mai multe decat oricine prin simplul si nemaipomenitul fapt ca zambea tot timpul.Era un zambet rupt din infinitul ceresc,si dulceata sa se reflecta in ochii scanteietori in care te pierdeai pe vecie,lasandu-ti impresia ca ai putea sa fi mereu fericit.Iubea totul in jurul ei si parea ca face lumea mai buna doar pentru ca facea parte din ea si pentru ca fara rasul ei rasunand neincetat ca un ecou surd totul si-ar fi pierdut sensul firesc.Intr-o zi un baiat i-a aparut in cale atras de jocul ei mirifc.El era un copil la fel ca ea,curajos,curios,pregatit sa infrunte lumea intreaga si sa o cucereasca,sa fie mai presus de tot si toate.Era un baiat nascut parca din impletirea razelor lunii si ale soarelui,de o frumusete ce intrecea de departe pe cea a celor doi astrii,facandu-i sa para de-a dreptul neinsemnati.Cei doi copii s-au jucat impreuna,imbatati de natura,rasfatati de mare.Fata ii sorbea cuvintele fermecata si le ascundea in inimioara ei cotropita numai si numai de imaginea baiatului.Se plimbau pe malul marii ametiti de sentimente,ingropau scoici impreuna,isi promiteau eternitatea unul altuia,insa pentru el dorinta de a cuceri lumea depasea iubirea ce ii unea.Pasii lor prin nisipul fierbinte erau spulberati de vantul ce  adia usor parca nepermitandu-le sa-si traiasca povestea.Fata insa nu vedea nimic din toatea astea,se lasa dusa de val,de vorbe dulci dar goale,purtand-o din ce in ce mai departe pana cand intr-o zi se trezeste in mijlocul marii singura,condamnata de baiatul ce o uitase.Nu mai era copilul vesnic vesel ci durerea si tristetea se strecurau incet,incet,dar simtitor.Lacrimile se prelingeau pe fata alba ca laptele lasandu-i urme adanci si cu fiecare picatura ce cadea marea devenea tot mai intunecata,mai involburata.Fata era din acel moment copilul marii si suferinta ce ii cuprindea trupul adormindu-i toate simturile era impartasita cu mama sa.Plangeau impreuna,iar furtuna iscata trimitea valuri mangaietoare sa aline chipul fetei macinat de tristete.Duiosia,gingasia inca le pastra si nici macar pentru o clipa nu simtise ura pentru baiatul care ii furase bucuria de a se juca.Amintirea lui o facea puternica si zi dupa zi,luna dupa luna inainta spre mal sperand sa-si regaseasca fericirea pierduta.Dupa un an baiatul se plimba pe acelasi nisip pe care odinioara il calca impreuna cu fata.De un an furtuna nu incetase si natura  isi pierduse treptat din culori.Baiatul cucerise lumea dar singur,stingher nu se putea bucura caci toti il parasisera.Mergand parca absent,furat de gandul dezamagirii,al amagirii o scoica il inteapa in picior si trei picaturi de sange curg in marea de nisip.Imaginea fetei luptandu-se sa ajunga la mal se reflecta in cele trei picaturi si baiatul dintr-o data ii simte durerea tot mai profunda,iar inima-i pare strapunsa de mii de cutite...Ii era dor...Fuge spre mare,inoata din rasputeri,dar valurileo aduc pe fata in bratele lui.Era ranita,slabita,el o strange si mai tare dorind parca sa devina una si aceiasi persoana.O saruta pe frunte si caldura parinteasca ii strabate fetei trupul...O saruta pe obraz si caldura unui prieten drag ii indeparteaza urmele lacrimilor...O saruta pe buzele reci si caldura iubitului o reduce la viata.Furtuna se opreste semn ca mama  isi incredinteaza copilul ce din noua zambeste baiatului.Cei doi se iau de mana si pasesc impreuna,numai ca de data asta vantul ce adie usor nu mai indrazneste sa le spulbere pasii...